log in

Preview & Review

Review Battlefield: Bad Company 2

Până să apară Bad Company 3 va mai curge destulă apă pe pârâurile, râurile sau fluviile ce vă sunt prin preajmă, aşa că, dacă nu aţi jucat încă Bad Company 2, cred că ar fi cazul să o faceţi. Citiţi mai jos un review pe care l-am scris acum trei anişori pentru răposatul Eurogamer şi trataţi textul ca la vremea apariţiei jocului. Dacă mai puteţi. Dacă nu, nu.

Cvartetul curat-murdar

La vederea lui Bad Company 2 am rememorat discuţiile cu amicii, la bere: “Îţi aduci aminte când crapă totul în jurul tău şi trebuie să faci câteva zeci de metri sprint cu ruşii-n coastă? Când crezi că i-ai terminat pe toţi, hop, ei apar... şi reapar... Frate, da’ au slavii ăştia o viteză de reproducere, ceva de speriat! Ca să salvez liniştea Occidentului, am străbătut toată distanţa cu un glonte înfipt în fesa dreaptă... sau era cea stângă? Nu mai reţin exact, dar ştiu că mi-a luat ceva timp pentru că sângeram abundent şi încă mai am nişte probleme cu hemoroizii.”

 

Eu când vreau să fluier, fluier!
Cu toate că nu l-a mai văzut PC-ul, cvartetul de eshols ai FPS-urilor se întoarce şi are un program foarte încărcat: misiuni sinucigaşe, o armă de distrugere în masă pe care vor să pună mâna ruşii, replici ucigătoare... eh, cui nu-i plac nişte indivizi certaţi cu ordinea şi disciplina, cum sunt banalul Marlowe, ‘telighentul Sweetwater, musculosul Haggard şi Redford, comandantul grupului? Odată cu apariţia primului Battlefield: Bad Company, tipii şi, probabil, tipele de la DICE s-au luat de piept cu atotputernicii de la Infinity Ward (Modern Warfare 1 şi 2) şi au reuşit să evite o copie de doi lei, realizând un joc mai deschis, plin de umor şi cu anti-eroi de care nu ai cum să nu te ataşezi repede. Mă rog, dacă nu-ţi plac tocilarii... dar cui îi plac tocilarii?!

Pentru cei care nu aţi jucat primul Bad Company (apărut exclusiv pe Xbox 360), v-o spui pe scurt că jocul are o campanie single player bogată şi un multiplayer excelent, cu hărţi deschise, vehicule de tot soiul şi arme cu care-ţi face o reală plăcere să tragi. Dar, deh, succesul răsunător al celor două Modern Warfare, FPS-uri liniare şi scriptate până te apucă Parkinsonul, i-a contaminat până la urmă şi pe cei de la DICE. Single player-ul lui Bad Company 2 surfează aşadar pe valul celor două Modern Warfare apărute până acum, cu un război contemporan, un scenariu las’ să fie şi averse repetate de gloanţe şi explozii. Ceea ce-i clar ca lumina zilei e că producătorii de la DICE nu au acelaşi know-how precum cei de la Infinity Ward când vine vorba de imersarea jucătorului într-un război în single player. Încă din primele minute eşti asaltat de cinematici ce rup acţiunea, momente de rail-shooting repetitive, scripturile sunt vizibile ca diferenţa de înălţime dintre Irinel şi Monica Columbeanu, coechipierii au o tendinţă ciudată să se teleporteze şi peste tot apar bidoane şi cutii explozibile (roşii, cum altfel?!).

Înainte de apariţia jocului, aveam câteva temeri în privinţa unei oarecări uniformizări: parcă simţeai în ceafă răsuflarea de Vader a celor de la EA care supravegheau proiectul şi se asigurau că jocul va avea un maximum de spectaculozitate scriptată până-n măduvă. În două vorbe, nu aveam nicio îndoială că Bad Company 2 nu va fi un FPS corect, dar se putea ca jocul să-şi piardă identitatea. Pentru cei care au jucat şi prima parte, este evident că Bad Company 2 este mai sărac şi mai puţin îndrăzneţ în single player decât strămoşul lui... ceea ce nu înseamnă că nu rămâne un joc plăcut, pe alocuri chiar excepţional.

 

 

Umorul made in B-Squad

Una dintre cele mai dătătoare de frisoane temeri pe care le puteam avea vizavi de Bad Company 2 era dispariţia umorului personajelor. Din fericire, m-am temut degeaba. Fie, tonul jocului a evoluat şi a devenit ceva mai serios, dar în sensul bun al cuvântului. Bad Company 2 ne oferă dialoguri picante: în timpul cinematicilor, Haggard şi Sweetwater, cei doi Lolek şi Bolek ai squad-ului, nu uită să scoată nişte texte haioase extrase complet din contextul jocului, dar ştiu să-şi păstreze seriozitatea pentru momentele cheie. Astfel, este păstrat echilibrul între cele două tonalităţi. Partea bună e că, în momente aparent nesemnificative, sau imediat după o luptă crâncenă, echipa dezbate cu nonşalanţă nişte subiecte complet futile (n-am înjurat pe nimeni, da?) cum ar fi ochelarii lui John Lennon. E o reală plăcere să profiţi de aceste momente pe care ţi le oferă jocul.

 

Marş sau crapă!

Odată întrat în Bad Company 2, nu ai cum să nu remarci dimensiunile reduse ale terenului de joc: adio, hărţi imense pe care să le traversezi la picior sau la bordul vehiculelor, acum trebuie să te mulţumeşti cu câteva zone destul de strâmte, fapt ce-ţi lasă un gust cam amar. În acelaşi timp, jocul nu este chiar atât de monocoridor cum este Modern Warfare 2, şi poţi aborda un obiectiv pe calea pe care o vrei. Din când în când, mai ai parte de câteva vehicule, dar pentru foarte scurt timp: ba o cursă dezlănţuită la bordul unui quad, ba o traversare a decorului în viteză, cam acestea sunt distracţiile la bordul vehiculelor, unde te afli, de regulă, în spatele mitralierei de unde împroşti cu gloanţe de calibru mare în tot ce respiră.

Şi sistemul de health al primei părţi a dispărut, cu injectarea de doză de adrenalină şi niţică precauţie înainte să dai buzna peste adversar. Acum ai parte de un ecran clasic ce se vopseşte în roşu pe măsură ce o încasezi, ergo, trebuie să treci under cover iute, dacă nu vrei să te faci de cola-cao în faţa prietenei sau soţiei. Jocul îţi oferă un arsenal bine vitaminizat cu care să bătuceşti fundurile ruşilor, şi demolările fac parte din program. Ai la dispoziţie lansatorul de rachete şi de grenade, poţi arunca în aer clădirile adverse, ai vehicule (quads, tancuri, elicoptere), şi imobile întregi se vor nărui sub tragerile tale repetate.

La capitolul frustrări, bifăm faptul că băieţii nu prea te ajută – e chiar mai rău decât în Modern Warfare 2 - şi shooting-ul advers este dirijat tot timpul către distinsa ta persoană. Ritmul de joc nu este la fel de nervos ca cel din Modern Warfare 2 şi uneori trebuie să descarci trei sferturi dintr-un încărcător ca să lichidezi un adversar. Pe cel mai greu mod de joc, Bad Company 2 ar trebui să-ţi ocupe cca. şapte, fie, opt ore, şi ceva mai mult dacă eşti silitor şi vrei să găseşti toate bonusurile şi armele prin niveluri. Un sfat: îndepărtează-te de clădiri şi optează pentru luptele la distanţă...

 

 

Beţie grafică sau abstinenţă de anahoret?

Pentru o primă apariţie pe PC, Frostbite Engine se descurcă binişor, jocul rulează bine pe o configuraţie recentă iar framerate-ul este decent. Pe plan artistic, însă, lucrurile nu mai sunt atât de roz bombon: dacă unele peisaje sunt reuşite (jungla boliviană), altele sunt foarte puţin inspirate, poate şi din cauza unui abuz de bloom şi a culorilor cam ţipătoare. Practic, jocul este frumos privit de departe dar destul de departe de a fi frumuseţea împixelată... În privinţa engine-ului fizic, însă, numai de bine: poţi distruge liniştit aproape toate clădirile! În momentul când un tanc pulverizează un zid la câţiva metri de tine sau când un elicopter te mitraliază de nu te mai vezi şi camarazii urlă injurături cu duiumul, atunci simţi cu adevărat că faci parte din show.

 

La pas prin multiplayer-ul lui Bad Company 2

Fie că-l joci pe Hardocre ori pe Vanilla, Bad Company 2 rămâne un FPS arcade bazat pe jocul în echipă. Pe Hardcore, sunt suficiente două-trei gloanţe ca să spui adio unei partide; pe Vanilla trebuie să încasezi vreo cinci-şase. Sănătatea ţi-o recuperezi în mod automat, dar procesul este foarte lent, ceea ce face idispensabilă activitatea medicilor. Toate modurile de joc permit repawn-ul. Armele sunt foarte precise, mişcările sunt relativ rapide, dar nu îndeajuns ca să eschivezi focurile adverse, duelurile sunt foarte statice şi nu necesită reflexe excelente. Hărţile sunt pline de clădiri şi de vegetaţie, ceea ce încurajează mişcările şi îţi oferă adăpost în permanenţă. Bad Company 2 integrează un sistem prin care poţi acumula puncte de experienţă ca să deblochezi gadgets şi arme. Practic, nu ai nevoie de mai mult de şase ore ca să deblochezi un arsenal cu care să te iei de piept cu veteranii.

Există patru moduri diferite, dar experienţa de joc depinde de numărul de jucători din fiecare echipă. Majoritatea serverelor găzduiesc între 24 şi 32 jucători. Cu acest număr de populaţie per partidă, totul depinde numai şi numai de tine şi de simţul tău tactic. Numărul de adversari este atât de mare, încât tragi de regulă în tipi care habar nu au că te afli prin preajmă. E clar că trebuie să-ţi gestionezi foarte bine primul foc de armă ca să-ţi elimini ţinta fără ca ea să poată riposta. Tot skepsisul jocului constă în cunoaşterea hărţii şi poziţionarea la locul potrivit şi la momentul potrivit, cu echipamentul adecvat. Ca să marchezi puncte şi echipa ta să câştige, trebuie să mergi pe flancuri şi să utilizezi obstacolele rămânând sub acoperire. Ca să eviţi zonele periculoase, trebuie să ai o perspectivă bună asupra câmpului de luptă şi să anticipezi permanent poziţia adversarului. Cum bine ne învaţă istoria modului multi, skill-ul unui atacator constă în capacitatea lui de înainta rapid şi discret, în timp ce calitatea unui apărător ţine de capacitatea sa de a intercepta adversarul cât mai repede posibil. Pe hârtie, totul sună minunat, dar pe servere vei vedea adesea atacatori blocaţi la jumătatea drumului sau apărători care fac pe ei şi îşi aşteaptă adversarul în bază.

 

 

Modurile multiplayer

Modul Rush este cel mai complet şi îţi oferă două experienţe de joc diferite ca atacator sau apărător, şi îţi pune la dispoziţie o sumedenie de vehicule. Echipa ofensivă trebuie să distrugă o serie de reţele de comunicaţie, fapt ce concentrează luptele în jurul unor obiective. Confruntările sunt foarte intense: exploziile te înconjoară, clădirile cad sub tirurile mortierelor, tancurile zguduie pământul şi gloanţele sniperilor îţi ţiuie pe la urechi.

Modul Conquest este identic cu cel din Battlefield 2. Este vorba despre un Team DeathMatch optimizat: fiecare echipă posedă o sută de tickets ce le permit membrilor să se respawn-eze. Dacă controlezi majoritatea obiectivelor, îl faci pe adversar să piardă tickets. Conquest este mai puţin tactic decât Rush, dar este la fel de bine realizat, iar configuraţia câmpului de luptă variază de fiecare dată când un obiectiv îşi schimbă stăpânul.

Modul Squad Death Match este cel mai confuz: pot juca până la 16 jucători repartizaţi în patru squad-uri. Faci parte dintr-o echipă de patru jucători şi ai în jurul tău 12 adversari, ceea ce duce la faptul că eşti prins tot timpul în tirurile încrucişate ale acestora. Dacă faci pe camperul eşti un dobitoc, mai ales că obiectivul nu este acela de a supravieţui, ci de a acumula un număr cât mai mare de frag-uri în cel mai scurt timp posibil.

Modul Squad Rush se joacă în 4 contra 4. Atacatorii trebuie să arunce în aer un obiectiv apărat de echipa adversă. Cu atât de puţini adversari, skill-ul fiecăruia capătă o mare importanţă şi va trebui să câştigi duelurile faţă-n faţă ca să câştigi runda.

 

Bucurie de scurtă durată?

Bad Company 2 este un joc cu o realizare impresionantă ce te aruncă într-un infern de explozii şi acţiune cu carul. Nu de puţine ori, eşti martorul unor scene impresionante, de o rară spectaculozitate. În primele ore, nu mai încapi de ele, după care te obişnuieşti... Începi să cunoşti hărţile pe de rost, să te foloseşti de arme, iar, după câteva săptămâni, Bad Company 2 nu-ţi mai rezervă secrete. Cel puţin până când EA se hotărăşte să mai publice nişte pachete sumplimentare consistente de hărţi sau să le adapteze pe cele existente tuturor modurilor de joc.

Prin sacrificarea unei părţi din libertatea noastră de acţiune, DICE a riscat enorm. Odată ce ai ajuns la finalul campaniei, nu ai cum să nu te gândeşti că era mai bine dacă insistau pe punctele forte ale seriei, cum este gameplay-ul deschis, în loc să caute să se apropie de stilul concurenţei şi să dea o prea mare importanţă scenarizării. Cu tot acest neajuns, campania single îţi oferă o doză bună de distracţie. Dar, îndeosebi în multiplayer descoperi adevăratele focuri de artificii: foarte spectaculos, acest mod te aruncă în lupte de anvergură ce nu-ţi dau timp să respiri. Cu siguranţă, Bad Company 2 este unul dintre cele mai bune jocuri multiplayer ale anului, dar cu o mână de hărţi şi o curbă de progresie foarte scurtă, veteranii se vor plictisi repede, pentru că nu este FPS-ul de care să nu te mai saturi şi în care să-ţi petreci sute de ore de joc nebun.

 

8,4

Ciprian Coroianu

Adauga cu comentariu


Security code
Refresh

Log in or create an account