log in

Preview & Review

Review Painkiller: Resurrection

Credeţi că toate jocurile din seria Painkiller au fost nişte hituri? Heh, mai zăboviţi niţel pe gânduri că s-ar putea să vă înşelaţi. De exemplu, Painkiller: Resurrection: decât să-l joci, mai bine te uiţi la Turkish Kanal D la Suleiman Magnificul sau cum i-o spune serialului ălui cu ADN de telenovelă... Am scris acest review pe la finele lui 2009, aşa că trataţi-l ca atare.

 

Painkiller: Resurrection este ultimul Painkiller apărut, la finele anului 2009. Cum bine ştiu cei care l-au jucat, Painkiller ăsta în loc să fie o Înviere a seriei a fost mai degrabă o Îngropare a ei... Recent, prin august, a apărut un Painkiller HD, despre care nu are sens să discutăm acum.


Painkiller: Burial

În 2004, când apărea Painkiller, încă mai existau destui jucători care să joace FPS-uri old-school, în care să dezmembrezi tot soiul de creaturi dotate de producători cu urâţenia cu care le-ar dota şi Creatorul dacă s-ar amuza să le plămădească... Pe scurt, „ucigă-i toaca” erau foarte la modă în acele vremuri neinfestate încă de zombies. Acum cinci ani, Painkiller a fost una dintre cele mai plăcute surprize, cu un gameplay ce amintea puternic de Quake şi Serious Sam. Diferitele add-on-uri apărute ulterior, au nimicit însă numele jocului, nereuşind să atingă nici măcar glezna colosalului strămoş. Acum, la finele lui 2009, Homegrown Games, studioul de amatori care a dezvoltat jocul şi care are drept slogan „fan made product”, a publicat Painkiller: Resurrection, un fel de colecţie prost crescută de câteva capitole suplimentare.



What the hell?

George Minois spunea în prefaţa la Istoria Infernurilor că „infernul este oglinda faptelor noastre ruşinoase, a remuşcărilor noastre, a răului aflat pretutindeni”. Nu ştiu cu ce am greşit şi ce fapte ruşinoase oi fi făcut înainte să joc jocul ăsta, dar ştiu că pot spune fără nicio remuşcare că Painkiller: Resurrection este mai degrabă Prohodul seriei decât Învierea ei! Nici nu pui bine piciorul în joc că simţurile îţi sunt asaltate de putoarea sulfurică a amatorismului. Povestea lui Painkiller: Resurrection este relatată prin intermediul unei benzi desenate, à la Max Payne, dar calitatea textelor şi scenarizarea te duc cu gândul la un imens vacuum cerebral al scenaristului. Îţi faci curaj şi îţi spui „las’, un FPS bun nu stă într-o poveste nemaipomenită” şi te arunci în acţiune. Eşti William Sherman, un tip decedat ca un fraier într-o explozie pe care a provocat-o el însuşi. Mai rău, Will nu numai că şi-a provocat moartea ducând după sine o întreagă bandă de gangsteri, după modelul strămoşilor noștri daci în setea de a se alătura lui Zamolxe, ci a ras şi un mănunchi consistent de inocenţi care se aflau la locul nepotrivit în ceasul nepotrivit. Ce-i drept, eroul nostru a făcut tot ce a putut să-i salveze pe nevinovaţii ăia, dar asta e, nu întâmplător lumea e plină de victime colaterale. Ergo, Will trebuie să-şi răscumpere sufletul, căci a primit bilet undeva între Iad şi Rai, într-un fel de Purgatoriu unde trebuie să căsăpească sute de draci ca să primească iertarea de păcate. Când te gândeşti că dacă eram în Evul Mediu, toată tărăşenia se putea rezolva elegant cu o Indulgenţă papală, că doar bani avea omul, şi noi scăpam de un FPS mizerabil...


Prohodul lui Painkiller

În luptă, Will se poate baza pe arme extrem de eficace, motiv pentru care taie, incendiază, perforează, aruncă în aer etc. Din acest punct de vedere, jocul şi-a onorat contractul şi nostalgicii de Quake & Doom se vor bucura de rapiditatea acţiunii şi reuşita unor rocket jumps cu care nu te prea întâlneşti în FPS-urile recent apărute. Din păcate, acţiunea furibundă nu este suficientă pentru a compensa lista impresionantă a defectelor jocului. Idioţenia A.I.-ului, apariţia ca prin minune a adversarilor, reciclarea sistematică a acestora, semn de lipsă de imaginaţie a producătorilor... Într-un cuvânt, ce fac ăia răi? Nu cunosc decât un drum: pe el, pe mama lui! Direct şi drept pe tine. Întotdeauna! Ei, dar asta nu înseamnă că nu vezi monştri blocaţi într-un decor pe care nu ştiu să-l ocolească. Nu o dată, valul din spate trage în valul din faţă, aşa că ai parte de un festival al idioţilor la tot pasul. Dacă ai dat un sfanţ pe joc îţi mai rămâne doar să dai fuga la biserică, unde să plăteşti preţul jocului pe nişte acatiste făcute de profesionişti pentru dizolvarea studioului ce l-a produs. Dacă nu ai dat niciun ban pe el, te amuzi preţ de o jumătate de oră, după care îi dai obştescul „uninstall” şi te grăbeşti să vizionezi emisiuni de genul „Noră pentru soacră” sau „Fermier, caut nevastă”, unde te distrezi mai de Doamne-ajută. Dacă vă mai spun că şi unii boşi suferă de boala blocării în decor, chiar că am ajuns pe culmile ridicolului într-un FPS!

Credeţi că am terminat cu păcatele? Aş! Şi Wild Will al nostru se trezeşte prins în decor, singura soluţie fiind pâinea noastră cea de toate zilele: reload-ul. Asta în caz că jocul nu ia iniţiative suspecte şi te aruncă direct în Windows, cadorisindu-te cu mântuitorul mesaj „Fatal Error”.

Designul de nivel este complet ratat. În dorinţa de a evita efectul de coridor, producătorii ne propun nişte hărţi fără cap şi fără coadă, unde trebuie să apeşi tasta de săritură de „n” ori până să reuşeşti un amărât de salt. Obstacolele plasate pe sol sunt tot atâtea cruci pe care trebuie să le porţi în Painkiller: Resurrection, căci nu poţi sări nici măcar câţiva centimetri. Ca norocul că nici adversarii nu sunt mai breji şi se opresc în decor continuând să meargă de parcă ar fi pe banda de alergare. Să mai amintesc de uşile şi de pasajele dintre niveluri pe care le cauţi cu limba scoasă şi nu le găseşti? Aşadar, ai în faţă şase niveluri pe care le termini în şase ore şi care reciclează tot ce şi-au amintit producătorii din serie după câteva nopţi de alcoolizare puternică: de la texturi şi obiecte, la adversari, scenarii, arme şi modele, întregul joc este un imens déjà-vu.



Coop killer

Ei, dar producătorii au promis fanilor un mod coop. Disperat de legiunea de bug-uri din single player, bei niţică apă sfinţită pe care bunica o mai ţine de la Paşti pe undeva prin cămară şi te pui pe căutat coop-ul. Na, penitenţă: pe ăsta ia-l de unde nu-i! Cum în meniu nu apare, intri pe net şi te duci pe site-ul oficial al jocului. Acolo dai de o mulţime de oameni nervoşi care înjură de toţi zeii. Gândul că eşti român şi că deţii un arsenal de cuvinte grele cu care puţine limbi se pot măsura te încurajează şi intri în horă... Îţi faci show-ul până ce vezi un mesaj în care ţi se dă o soluţie: trebuie să te foloseşti de un tool existent în folderul de instalare a jocului ca să poţi lansa o partidă în multi. He, he, da’ ce, credeaţi că-i la îndemâna oricărui muritor? Cu tensiunea în ceruri, urmezi instrucţiunile şi lansezi partida. Da, bănuiala ta se confirmă: întâlneşti aceleaşi probleme ca în single player!


Singurul capitol la care Painkiller: Resurrection reuşeşte să-ţi mai domolească nervii este muzica, orientată către heavy metal. Deh, şi asta e însă la ani lumină distanţă de coloana sonoră a lui Brütal Legend, dar măcar te consolează niţel. Între Painkiller şi Painkiller: Resurrection e o diferenţă ca de la Cer la Pământ! Cu conceptul de FPS old-school nu-i de joacă, pentru că orice timp mort în acţiune aduce cu sine în mod automat plictiseala şi dezinteresul faţă de joc. În Painkiller: Resurrection timpii morţi sunt legiune. În momentul în care nu-ţi mai găseşti drumul, când te chinui cinci minute să faci o banală săritură, când adversarii se dau cu capul de toţi pereţii de parcă ar fi într-un ospiciu, când jocul te scoate în Windows şi salvările ţi se corup, chiar nu-ţi mai arde de niciun frag şi îţi spui că jocul ăsta n-are niciun Dumnezeu... nu că ar fi fost destinat să aibă vreunul!

3,2

Ciprian Coroianu

Comentarii   

0 #2 gigel 2013-01-25 18:40
Altul imi arata un azil imprejmuit de garduri sinistre, bolnavii amarati in camasi de forta, nebunii cu sechele de la terapia cu socuri si asa mai departe. Totul e coerent, totul se potriveste, totul are sens. Pana si dozarea inamicilor e excelenta.

Daca vrei sa te apuci sa produci un astfel de joc dar tot ce ai inteles e inamici gramada si munitie multa, e si normal ca te paste "esecele". Pe langa asta mai introduci si jump puzzles care mi se pare ca a si mentionat Paul in vremuri stramosesti ca nu-si au locul intr-un astfel de joc, in care tot ce fac e sa rupa firul actiunii. Si inamicii care respectau tema si modelul fiecarui nivel in jocul original aici sunt aruncati gramada la intamplare. Pacat. Painkiller ar fi putut fi startul a ceva interesant. In schimb numeroase adaugiri care afunda si mai tare numele ilustrului inaintas.
Quote
0 #1 gigel 2013-01-25 18:39
Chiar au dat cu bata-n balta cu numeroasele expansion-uri pe care le-au scos cine pe unde a putut. Mi se pare ca diversii insi care au incercat cu degetul Painkiller nu prea au inteles mare lucru din el. S-au gandit pesemne ca tragi un level design la-ntamplare, sa ai loc pe unde sa tragi si baga maica inamici de toate felurile si din toate partile. Nu prietene.

Daca privesc Painkiller-ul, ce observ acolo? O diversitate cutremuratoare si de invidiat a nivelurilor, cu un level design genial si specific temei alese pentru fiecare nivel. Adica am un nivel care reprezinta un village medieval? Inserez pe acolo satenii cu tortele, casele obosite din lemn, niste ruguri pregatite pentru arderea vrajitoarelor, chiar vrajitoarele zburand pe maturi. Genial si original.
Quote

Adauga cu comentariu


Security code
Refresh

Log in or create an account